ascult the hole in me a saptea sau a opta oara. ma face sa vreau sa redau exact dialogurile noastre, toate, complete, sa traiesc drama imbecila de a nu fi tinut un jurnal la data aia, din care le puteam recupera sau macar aproxima. o drama imposibil de atenuat prin blogul asta care nu spune absolut nimic real. e ultimul loc in care ai putea gasi indicii despre this soul that can wait. anything. anyhow. (n-am nicio explicatie pentru sintagma in cauza, stiu doar ca i have soul si ca asteptarea ii ocupa ceva din tot timpul pe care si l- umple cu otravuri). le gasesc trunchiate intr-un folder plin, altfel, de mistificari si etichete ineficace. practic cu un sadism romantios un gest care, daca as fi in filmul ala cu o viata careia m-as putea adecva, ar avea un rol precis: o prolepsa, o scurta definitie, lansarea unei provocari, formarea unui orizont de asteptare. cacat. tu esti cu tipa aia slaba si urata pe undeva in acelasi oras cu mine si eu incep sa gandesc in cliseele unui poem tipic 2000ist pe care renunt sa.-l mai scriu. astept sa treaca duminica asta de sfarsit de februarie, cea mai moarta luna din economia unui an,calculez: acum 4 luni si 4 zile urzeam un proiect deziderativ pe termen lung ca in refrenul asta: treat me tonight like a movie star who'll never die, always surrounded by boys like you, kill all my loneliness, kill all the loneliness. mi se face frica de personajul de mana a doua care devin daca-mi pun (si imi pun, in mod recurent, in troleu, coborand pe strada motilor, sau seara, privindu-l pe ceasornicarul de vizavi cum se cazneste cu niste piese marunte care ar putea sa asigure mai promptul mers al oamenilor la intalniri care ar putea sa le distruga viata) 2 intrebari de bun simt, la care as prefera oricand sa primesc raspunsuri negative, semnate si parafate: o sa ma urmareasca alea cateva ore toata viata? stiai ca daca actionai asa (impulsiv, sincron) voi fi atat de miscata incat n-o sa-mi revin multa vreme dupa? stiu ca a fost un deadend (si stiind asta alunec din virginia woolf in maria jose). 5 saptamani in balon. nu esti un plan realist. dar esti o forta generatoare de creativitate materializata in texte care nu se ridica la inaltimea intensitatii emotionale within, cuantificabile-n muzica celor de la blackfield si-n fotografiile lui eugenio recuenco. o perpetua, proteica, multifatetata si multinivelata sursa de frustrare. sunt surprinsa ca acum, proaspat redescoperindu-te ca pe o componenta nu a umbrei, ci a istoriei mele de mainstream, ma gandesc cu atata detasare estetica la tine, asa cum clea picta pacientii cei mai interesanti ai lui balthazar, si pentru intaia data, cu atat de mult awareness al libertatii slash eliberarii mele de tine, incat faptul ca te-am ales drept narator ideal al textului astuia ma face mai trista decat ar fi fost acei scribi egipteni „if only they knew" ca singurii care aveau sa-i citeasca- fara sa-i inteleaga, de fapt- cu interes vor fi fost niste cercetatori ignoranti, palizi si fainosi, genul reprobabil, hraniti cu junk food si imbracati de la GAP (iar clisee anticonsumeriste).