in luna ianuarie m-am lasat de bloguit. imi este foarte greu. tot ceea ce facem se vrea a fi ceva, te imagineaza intr-o postura. esti o tema pt un reflective essay tratata gresit: contextualizata. nu problematizata. cateodata e enervant. in acest caz…in virtutea acestui automatism… ceea ce scriu se vrea a fi un fel de mesaj post-apocaliptic. din lumea in care ma fortez sa strang din ochi si sa-mi alung din minte toate subiectele pe marginea carora as putea broda smthng anything. din lumea in care, la fel de bine, as putea sa renunt la cafea sau la ceai sau la bcu sau la suita de elemente eclectice generic si comod denumite „lucruri bune", genul unharmful, nici ilegale, nici imorale, nici hipercalorice, in pofida a tot ceea ce intelepciunea vulgar-urbana ne invata sa credem. inca practic schimburi metonimice cu obiectele din jur, inca joc jocuri de tetris imaginare cu amintirile mele recente si atat de aiurea incat abs toate episoadele mi se par intersanjabile. sunt sacul de box in care loveste o abstractiune ascunsa sub nelinisitoare sigla de „viitor", caltii care ma mentin robusta si tare si hitable sunt toti acei straini cliseatici din troleibuze, toti strainii aplecati asupra carilor pe care le citesc distrata, toti strainii plini de o muzica pe care eu n-o cunosc si n-o ascult, toti strainii astia ca acele cantece earwormish dintr-o alta viata cu alte conceptii si credinte de nesramutat- functionand (o, doamne, iar cuvantul asta..) pe post de cutit care sa sacrifice ultimul om romantic-si-fericit-care-vrea-cu-orice-pret-sa-supravietuiasca-in-mine.