cred ca am mai auzit chestia asta o data, sau cred ca a spus-o cineva mult mai inteligent decat mine, referentul fiind, desigur, un alt oras romanesc. dar am impresia ca oriunde as merge, tot de hunedoara dau. iar daca nu merg sau nu mai pot sa merg acolo unde credeam ca e de mers, treaba asta isi gaseste o explicatie plauzibila numai in logica faptului ca acolo s-ar putea sa nu fi dat de hunedoara. mi se pare, asadar, un schimb de planuri cat se poate de onest si legitim. desigur, incipitul asta are functia de a muta accentul de pe fascinanta mea persoana si instanta dramatica pe o zona ceva mai neutra, de care par insa, in mod fatalist, atasata (sudata) forever. (yeah, deja-vu-urile, aceste defectiuni in matrix, cum mi-a soptit mie constiinta umbrita de resturile de vin rose gasit in frigider si baut pe stomacul gol al zilei care tocmai se incheiase). mi se pare mie sau retorica de pana acum cere o fraza care sa inceapa cu "in fine" si sa propuna ilustrilor cetitori privirea-n alta parte, unde se-ntampla ceva mai interesant, desi cu talc subsidiar si morala cautata? pacat.
don't grab the popcorn. pentru ca nu am concluzii de genul asta in maneca. tocmai mi s-au terminat resursele de vorbe spirituale, risipite in statusuri si interminabile conversatii la telefon, in holul bibliotecii in care mi-am facut veacul, cu superficialitate si ineficienta, sesiunea asta. mi-am propus ca in era urmatoare sa devin mai economicoasa, cumpatata, parcimonioasa, ostila, defensiva, constructiva, minimalista, tacuta, skinny. deci, sa ocup mai putin timp si spatiu in viata mea. sau a oricui. hey, what the hell. thank God for Muse si al lor city of delusion