Va salut cu dragoste. Cei care ma cititi sunteti deosebiti si modesti, stiu asta pentru ca nu ati reveni altfel sa vedeti ce scrie o persoana atat de simpla ca mine, si de aceea va iubesc. Va cam si cunosc, pe unii mai mult, pe altii mai putin (pierderea mea). Nu mai scriu cu entuziasmul de la inceput pe masura ce mi-am inteles micimea si-n acelasi timp raspunderea prea mare, desi de bun simt de a ramane cat mai mult timp cu putinta conectata in reteaua blogosferica. Sunt o femeie maritata (aproape, actele reprezentand o formalitate inca restanta in relatia noastra, din pacate), cu un trup si un suflet slabite de boli consumatoare de energie si timp pentru ameliorare. Mi-ar placea nu atat sa fiti de acord cu ceea ce scriu sau sa va placa , cat sa nu va plictiseasca, macar de cele mai multe ori daca nu intotdeauna. Nu ma cautati sa gasiti solutii problemelor voastre dar poate va inspira ceea ce cititi in textele mele propria voastra solutie. Nu ma cautati nici ca sa va amuzati cum o facem pe blogurile Adelinei sau al lui Mixy, afara de cazul cand ceea ce cititi in articolele mele va provoaca rasul din cauza naivitatii cu care le tratez. Sunt doar ceea ce sunt si-I multumesc lui Dumnezeu ca si asa, veniti pe la mine. Pana in urma cu foarte putina vreme, credeam si eu ca am nevoie sa ma placa ceilalti, ca numai prin confirmarea lor, furnizori de laude si atentie mi se recunoaste “valoarea”. Mandria este o patima amagitoare si distrugatoare pentru om. “Dumnezeu m-a facut liber, iar eu am multi stapani, caci voind sa plac oamenilor, am ajuns robul tuturor.” Am rupt de la radacina vechile legaturi de amicitie tocmai din cauza acestei robii a complezentei. Ma stiam oarecum detestata de cate unii sub aparenta stravezie a prieteniei si cand am realizat cat sunt de afectata de pacatul mandriei ranite (elibera-m-ar Dumnezeu de ea!), m-am oprit si m-am reevaluat pe mine inainte de a renunta la aceia din lume care, ca si mine pana atunci, pentru a se inalta pe ei insisi, ma coborau pe mine.
Ma caut si ma cunosc pe mine sub o alta lumina acum si stiu ca prin mine insumi, sunt nimic si-n acelasi timp “niciun om nu este vrednic de dispret, iar valoarea si demnitatea lui nu este cu nimic mai prejos decat ale altora“. Mandria dezbina si separa, perturband profund relatiile dintre oameni asa ca urmaresc sa evit a ma mai antura de cei animati de aceasta patima, pentru a nu ma mai lasa contaminata de sentimentul de rivalitate pe care il dezavuez. Nu ma mai intereseaza competitia ci starea de iubire pe care pot s-o daruiesc sau s-o capat de la ceilalti, indiferent de varsta, sex, conditie sociala. (Ati ascultat vreodata cu atentie vocile batranelor cantand in Biserica rugaciuni? Ati ramas aceeasi dupa aceea?) Eu sunt o privilegiata, il pot recunoaste imediat si iubi pe omul bun si il pot ierta si pe cel ce se poarta cu rautate. (Caci “pacatul trebuie urat, iar nu cel care pacatuieste”.) Am inca un soi de respingere fata de rautatile acelea nu gratuite, nu toate rautatile sunt asa? ci diavolesti pe care le manifesta unii cateodata. Ma preocupa chestiunea: cum sa-mi infrang dezamagirea pentru comportamentul acesta nejustificat de otravit(or) si sa-mi iubesc vrajmasii? Adica, sa-i iubesc, nu sa-i tolerez cu indiferenta? Ca sa inchei acum (cred ca voi reveni cu acest subiect) vreau sa va multumesc cu smerenie si recunostinta pentru prietenia voastra. Nu sunt mandra ca-mi vizitati blogul , nici nu sunteti multi cei care o faceti, ci bucuroasa. Numai bine.